Știm că timpul tău e prețios, așa că nu te vom deranja cu știri care nu sunt știri.
Abonează-te la notificările B1.ro și vei primi o selecție riguroasă a celor mai importante știri ale zilei.
Nu, multumesc Accept
Acasa Ştiri Eveniment 131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Top 10 cele mai frumoase poezii ale

131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Top 10 cele mai frumoase poezii ale

Un articol de: Roxana Mirea - 15 Iun 2020, 10:40
131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Top 10 cele mai frumoase poezii ale sursa foto: jurnal.md Eveniment

Se împlinesc 131 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889), considerat cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România. Data oficială de naștere a poetului este 15 ianuarie 1850, chiar dacă înformațiile privind acest subiect variază.

Mai exact, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Pe de altă parte, Titu Maiorescu precizează că Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani. De asemenea, sora poetului confirmă această dată, dar susține că locul nașterii este Ipotești.

(Casa memorială „Mihaie Eminescu” din Ipotești)

Acesta a fost un poet de excepție și ne-a lăsat cele mai sensibile și adorate versuri.

 

Debutul în literatură al lui Mihai Eminescu

 

Mihai Eminescu este cel de-al şaptelea din cei unsprezece copii ai unui mic boier, Gheorghe Eminovici, şi ai Ralucăi Eminovici. Acesta a fost un poet de excepție și ne-a lăsat cele mai sensibile și adorate versuri.

Mihai Eminescu a avut primele manifestări literare în anul 1866. În luna ianuarie a acelui an, moare profesorul de limba română Aron Pumnul, iar elevii scot o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști” (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu).Au descoperit un aeroport părăsit în urmă cu 50 de ani. Au controlat toată zona şi au rămas uluiţi de ce au mai găsit

În această broșură apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminoviciu.

Pe 25 februarie/9 martie debutează în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Tot Iosif Vulcan îl convinge să își schimbe numele din Eminovici în Eminescu. Mai târziu, numele a fost adoptat și de alți membri ai familiei. În același an, mai apar în „Familia” alte cinci poezii scrise de Mihaie Eminescu.

Decesul lui Mihai Eminescu

 

Mihai Eminescu a fost înternat pe 3 februarie la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

Diagnosticul pus de medicii Zaharia Petrescu și Alexandru Șuțu a fost că „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.   Poetul a încetat din viață pe 15 iunie în același an.

De asemenea, după decesul acestuia a luat naștere ipoteza asasinării. Mai exact, lui Mihai Eminescu i s-ar fi înscenat boala psihică și i s-ar fi aplicat un tratament cu injecții cu mercur în cadrul sanatoriului doctorului Alexandru Șuțu.

 

Top 10 cele mai frumoase poezii ale lui Mihai Eminescu

 

De câte ori, iubito...

 

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

 

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

 

Și dacă...

 

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii.

 

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

 

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

 

O, rămâi

 

O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

 

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;

 

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

 

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol...

 

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

 

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

 

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

 

Mai am un singur dor

 

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

 

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

 

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

 

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

 

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

 

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.

 

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt...

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

 

 

Revedere

 

- Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am umblat.

 

- Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările;

Şi mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Umplându-şi cofeile,

Mi-o cântă femeile.

 

- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.

 

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea.

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

 

O, mamă...

 

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

 

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

 

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

 

De-aş avea

 

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

 

Crăiasa din poveşti

 

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

 

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă.

 

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

 

Dându-şi trestia-ntr-o parte,

Stă copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roşii

Peste unda fermecată.

 

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

 

Ca să iasă chipu-n faţă,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiţi sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

 

Ea se uită... Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.

 

Adio

 

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

 

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

 

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

 

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

 

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

 

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

 

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

 

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

 

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

 

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adio!

 

Ce te legeni?...

 

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu,   moarte