Știm că timpul tău e prețios, așa că nu te vom deranja cu știri care nu sunt știri.
Abonează-te la notificările B1.ro și vei primi o selecție riguroasă a celor mai importante știri ale zilei.
Nu, multumesc Accept
Acasa Ştiri Eveniment Scurtă istorie a celor mai importante pandemii din istoria omenirii. Bolile cumplite care au răpus milioane de oameni de-a lungul timpului

Scurtă istorie a celor mai importante pandemii din istoria omenirii. Bolile cumplite care au răpus milioane de oameni de-a lungul timpului

Un articol de: Andrei Stan George Lupu - 27 Feb 2020, 18:51
Foto: pixabay.com Eveniment

Având în vedere că epidemia provocată de noul coronavirus s-a extins cu repeziciune în afara Chinei, tot mai mulți specialiști din domeniul sănătății atrag atenția că declanșarea unei pandemii este doar o chestiune de timp. Oficialii Organizației Mondiale a Sănătății devin tot mai îngrijorați de faptul că numărul de noi cazuri de coronavirus raportate în afara Chinei devine mai mare decât cel raportat în regiunile chineze. 

Cel mai recent bilanț indică peste 82.000 de cazuri la nivel global și peste 2.800 de decese înregistrate. Evoluția alarmantă a epidemiei în state precum Italia, unde sunt consemnate peste 500 de cazuri, în Iran cu peste 245 de îmbolnăviri sau în Coreea de Sud cu peste 1700 de persoane infectate, oferă indicii despre cât de contagioasă este boala provocată de noul coronavirus. În ciuda acestui fapt, şeful OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a declarat recent că epidemia cu noul coronavirus nu a ajuns la nivelul unei pandemii, în ciuda faptului că situația este îngrijorătoare. Cât de gravă este actuala epidemie de coronavirus în comparație cu pandemiile care au îngrozit de-a lubgul timpului întreaga umanitate.

   

1.  Ciuma Neagră, numită și ciuma bubonică, a fost prima pandemie consemnată în perioada modernă. În secolul al XIV a decimat populația planetei cauzând într-un timp scurt moartea a zeci de milioane de oameni, reducând substanțial populația planetei, acesta fiind motivul pentru care boala este cunoscută drept "Moartea Neagră". 

Considerată drept cea mai violentă și durabilă pandemie din istorie, ciuma a omorât aproape 20 de milioane de persoane în Europa, în secolul al XIV-lea, adică o treime din populația continentului din epoca respectivă.  În aceste condiții nu este de mirare că "Moartea Neagră" a fost considerată de contemporani un semn al sfârșitului lumii.

Primele cazuri de ciumă au fost atestate în anul 1330, în Asia Centrală. Boala s-a răspândit rapid în China de Est și India. A făcut ravagii în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord, ajungând cu repeziciune și în Europa. Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347, când 12 corăbii italiene au străbătut Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Boala s-a răspândit în rândul populației în momentul în care șobolanii de pe corăbii s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii.

Principalele simptome ale bolii erau durerile îngrozitoare, transpirația, frisoanele, dar mai ales apariția umflăturilor pline cu puroi. Dacă în fazele incipiente ale bolii acestea erau de culoare roz, în final deveneau negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.

În 1351 când s-a încheiat primul val al ciumei negre se estimează că aproximativ o treime din populația globului a fost decimată de aceasta boală. Pe tot parcursul Evului Mediu, ciuma neagră a reapărut cu regularitate pâna la sfârșitul secolului XV, dar și mai târziu. Un alt moment critic provocat de ciumă a avut loc în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de persoane. Nici epoca modernă nu a fost ferită de pericolul mortal al Ciumei Negre. La sfârșitul secolului XIX, boala a reapărut în Asia, cauzând un bilanț cutremurător: doar în India au murit 6 000 000 de oameni.

 

2. Holera a fost considerată cea mai gravă pandemie a secolului al XIX-lea. Deși în Asia, boala are o origini antice, abia după anul 1800 restul lumii s-a confruntat cu temutul virus, în momentul izbucnirii boala având un grad de mortalitate de 85%.  Holera loveşte cu iuţeala fulgerului. Deşi dimineaţa mulţi se trezesc sănătoşi, până la asfinţit cad răpuşi de molimă. se manifestă prin tulburări digestive ca o diaree gravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale). Bacteria se poate transmite prin contact fizic apropiat, însă forma uzuală de transmitere a bacteriei este prin intermediul hranei și al apei.

Din secolul XIX până în prezent au avut loc șase epidemii de holeră care au răpus milioane de vieți omenești.  La începutul anilor 1800, o epidemie gravă de holeră izbucnește în Londra, ulterior virusul fiind răspândit în majoritatea marilor orașe europene, precum Viena, de către comercianți.

Un alt context care a favorizat răspândirea cu repeziciune a bolii a fost cel reprezentat de conflictele militare majore. De exemplu în „Războiul Crimeii” (1853-1856) au murit în ambele tabere mai mulți soldați din cauza holerei decât pe câmpul de luptă.  Pandemia de holeră nu a dispărut niciodată, ultimul mare val de ămbolnăviri fiind consemnat în anul 1991 în Peru de unde boala s-a extins în America Latină, cauzând peste  400 000 de cazuri.

În prezent, tăcuta pandemie a cauzat în Yemen, peste 2.000.000 de îmbolnăviri și mii de decese, în contextul unui război civil care a transformat această țară din Orientul Mijlociu într-un stat eșuat. Specialiștii Organizației Mondiale a Sănătății au constatat că sistemul de canalizare din capitala Yemen, Sana'a, a cedat la scurt timp după izbucnirea războiului civil. 
După zece zile, orașul a fost lovit de o epidemie de holeră. În două luni, epidemia s-a răspândit în toată țara cauzând moartea a mii de persoane.

 

3. Epidemiile de Malarie sunt la rândul lor cele mai durabile de-a lungul istoriei. Malaria este cauzată de patru specii de microbi Plasmodium, prezenți la alte două specii: țânțari și oameni. 

Atunci când țânțarii infectați se hrănesc cu sânge uman, aceștia transmit microbii.  Odată aflați în sânge, aceștia cresc în interiorul celulelor roșii, distrugându-le pe parcursul procesului. Simptomele includ febra, frisoane, transpirație excesivă, dureri musculare și de cap. Manifestările bolii pot fi medii sau pot conduce către deces.

Chiar dacă au fost depuse eforturi extraordinare de eradicare a acestei boli, malaria continuă să pună probleme mai ales în regiunea sub-sahariană africană. Anual, între 350 și 500 de milioane de cazuri au loc în această regiune. Dintre acestea, un milion se sfârșesc prin deces.

 

4. Gripa spaniolă a apărut în timpul Primului Război Mondial (“Marele război”), iar specialiștii consideră că este vorba despre aceeași boală precum gripa aviară din prezent.
Boala a fost observată prima dată în Kansas SUA, pe data de 11 martie 1918.

În doar doi ani (1918 și 1919), gripa spaniolă a făcut ravagii. Numărul deceselor provocate de acest tip de gripă s-ar ridica la aproape 100 de milioane de oameni din întreaga lume, fiind una dintre cele mai letale pandemii din istoria umanității, după „Moartea neagră”.

Boala s-a răspândit în mai multe țări la finele războiului, după ce soldații au revenit acasă, iar principalele persoane afectate au fost tinerii, în rândul cărora s-a înregistrat și cea mai mare rată a mortalității.

De asemenea, gripa spaniolă a fost complet diferită de celelalte pandemii care au afectat bătrâni, copii și persoane cu sănătatea deja slăbită, făcând numeroase victime în rândul persoanelor sănătoase.

Numele pandemiei vine de la faptul că boala a fost pe larg tratată în presa spaniolă, deși Spania nu a fost implicată în prima conflagrație mondială.

Specialiștii estimează că în cei doi ani ai pandemiei, gripa spaniolă a infectat circa 20% - 50% din populația totală de pe planetă, letalitatea fiind între 2,5% - 5%.

Gripa spaniolă a răpus 25 milioane de oameni în primele 25 de săptămâni. Ca termen de comparație, SIDA a ucis 25 de milioane în primii 25 de ani.

Spre exemplu, în India au murit 17 milioane de persoane, aproximativ 5% din populația din acea vremea, rata mortalității ridicându-se chiar la 20% în unele zone.

În Statele Unite ale Americii, aproape 28% din populație a fost infectată și au murit între 500.000 și 675.000 de oameni. În Marea Britanie au murit 200.000 de oameni, în timp ce în Franța peste 400.000 de persoane.

Spania a fost una dintre țările cele mai afectate. Aproximativ 8 milioane de spanioli au fost infectați și aproximativ 300.000 au murit.

Deși Primul Război Mondial nu a fost cauza directă a gripei, deplasările masive de trupe au ajutat la extinderea bolii.

Conform specialiștilor, sistemul imunitar al combatanților era deja slăbit datorită tensiunii luptelor, atacurilor chimice, mărind astfel probabilitatea de a se transmite boala.

Cauza bolii nefiind cunoscută la acel moment, metodele de tratament au fost cele clasice: chinină, aspirină, ceaiuri, camfor.

De notat că în 1977-1978 a avut loc o pandemie relativ ușoară, denumită „gripă rusească”, virusul acesteia fiind H1N1.

Printre cele mai cunoscute victime ale acestei pandemii, se numără Gustav Klimt, Guillaume Apollinaire, Eremia Grigorescu, Otto Wagner, Max Weber, Prințul Erik (Duce de Västmanland, Principe de Suedia și Norvegia), Franz Karl Salvator (fiul Arhiducesei María Valeria de Austria și al Arhiducelui Franz Salvator și nepot al împărătesei Sisi și al împăratului Franz Joseph), Sir Hubert Parry, Margit Kaffka, Egon Schiele, Mark Sykes.

 

5. Tifosul și febra tifoidă

Febra tifoidă este o boală infecțioasă, agentul etiologic fiind bacteria Salmonella Typhi (sau Salmonella enterica). Aceasta nu trebuie confundată cu tifosul exantematic, care este o boală diferită.

Febra tifoidă este o boală cunoscută încă din Antichitate şi care încă mai provoacă aproximativ 200.000 de decese anual.

Boala se caracterizată prin creșterea treptată a febrei, dureri abdominale, constipație și bradicardie relativă (scăderea ratei pulsului), iar apoi urmează stare tifică (vide infra). Dacă nu este tratată, boala poate fi letală.

O variantă de îmbolnăvire, cu simptome moderate, este paratifosul, în care agentul nu este Salmonella typhi, ci Salmonella paratyphi.

Tifosul

Tifosul a fost descris cel puțin din 1528. Numele său provine din grecescul tifos, semnificând “tulbure”, descriind starea de spirit a persoanelor infectate. În timp ce “febră tifoidă” înseamnă ”tifos”, tifosul și febra tifoidă sunt boli distincte, care sunt provocate de tipuri diferite de bacterii.

Tifosul este un grup de boli infecțioase care include tifosul exantematic, tifosul tropical și tifosul endemic (murin). Simptomele tifosului sunt febră, dureri de cap și o erupție cutanată. Acestea se manifestă, de obicei, la una sau la două săptămâni după expunere.

Deși în trecut era destul de răspândit, el este acum rar. Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), rata actuală de deces din cauza tifosului este de aproximativ un mort la fiecare 5 milioane de persoane pe an. În prezent există doar câteva focare de epidemii de tifos.

De la finalul secolului al XX-lea au fost raportate cazuri în Rwanda, Etiopia, Burundi, Algeria și în câteva zone din America de Sud și Centrală. Majoritatea cazurilor de epidemie de tifos în SUA au avut loc la est de fluviul Mississippi. O cercetare asupra unor cazuri din Pennsylvania a arătat că sursa de infecție era veverița zburătoare. Tot în SUA, au fost documentate doar 47 de cazuri din 1976 până în 2010.

Prima descriere a bolii apare în 1489 în timpul asediului spaniolilor împotriva Maurilor în timpul Războiului din Granada (1482-1492). Relatările descriu febra specifică și vorbesc despre pete roșii pe brațe, spate și piept, deficit de atenție care se transforma în delir, precum și despre răni gangrenoase și mirosul acestora, asociat cu cel de carne putrezită. Deși spaniolii au pierdut în timpul asediului 3.000 de soldați în luptele propriu-zise, 17.000 de soldați au decedat din cauza tifosului.

O epidemie importantă de tifos a avut loc în secolul XIX. În 1812, în timp ce armata lui Napoleon se retrăgea din Rusia, au murit de tifos mai mulți soldați francezi decât au fost uciși în luptele cu rușii.

Și în Irlanda a avut loc e epidemie majoră de tifos, între 1816 și 1819, în timpul perioadei de foamete provocate de scăderea temperaturilor la nivel mondial cunoscută ca Anul fără vară. Epidemia a răpus circa 100.000 de irlandezi.

Tifosul a reapărut la finele anilor 1830, iar o altă mare epidemie de tifos a avut loc în timpul Marii Foamete Irlandeze ce a avut loc între 1846 și 1849. Tifosul irlandez s-a răspândit în Anglia, unde a fost numit uneori „febră irlandeză”. S-a remarcat prin virulența sa, fiind uciși oameni din toate clasele sociale (mai ales în lumea săracă), deoarece păduchii erau endemici și inevitabili,

În SUA a izbucnit o epidemie de tifos în Philadelphia în 1837 și l-a ucis pe fiul președintelui Franklin Pierce la Concord, New Hampshire, în 1843. Alte epidemii au avut loc în Baltimore, Memphis și Washington, între 1865 și 1873. Totodată, tifosul a ucis mulți oameni în timpul Războiului Civil din SUA, deși febra tifoidă a fost cea mai răspândită boală ce a făcut ravagii în acea perioadă.

În Canada, epidemia de tifos din 1847 a răpus peste 20.000 de oameni în 1847 și 1848, în principal imigranți irlandezi, care au contractat boala la bordul supraaglomeratelor nave ce-i aduceau aici.

În timpul Primului Război Mondial au fost înființate centre de deparazitare pentru trupele aliate de pe Frontul de Vest, dar boala a făcut ravagii în rândul armatelor de pe Frontul de Est, cu peste 150.000 de morți doar în Serbia. Au murit, în general, între 10% și 40% dintre cei infectați, iar boala a făcut ravagii inclusiv în rândul celor care în îngrijeau pe bolnavi.

După prima conflagrație mondială, epidemia de tifos s-a extins pe teritoriul sovietic. În 1922, au existat circa 25 - 30 de milioane de cazuri în Rusia.

Deși tifosul a devastat Polonia cu aproximativ 4 milioane de cazuri raportate, eforturile pentru împiedicarea răspândirii bolii în această țară au dat roade în mare măsură până în 1921, prin eforturile depuse de pionieri ai sănătății publice ca Hélène Sparrow și Rudolf Weigl.

În Rusia, în timpul Războiului Civil dintre armatele Albă și Roșie, tifosul a ucis 3 milioane de oameni, mai ales civili.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți prizonieri de război germani au murit de tifos după înfrângerea de la Stalingrad. Epidemiile de tifos i-au ucis pe cei din lagărele de prizonieri, ghetourile și lagărele de concentrare naziste care erau ținuți în condiții neigienice. Printre miile de prizonieri din lagăre de concentrare ca Theresienstadt și Bergen-Belsen care au murit de tifos au fost Anne Frank, în vârstă de 15 ani, și sora ei, Margot, în vârstă de 19 ani.

Epidemiile majore în haosul postbelic din Europa au fost evitate numai prin utilizarea pe scară largă a recent descoperitului DDT pentru uciderea păduchilor existenți pe milioane de refugiați și persoane strămutate.

Primul vaccin împotriva tifosului a fost dezvoltat de către zoologul polonezi Rudolf Weigl în perioada interbelică. Vaccinuri mai bune, mai puțin periculoase și mai puțin costisitoare au fost produse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

De atunci, au mai avut loc unele epidemii în Asia, Europa de Est, Orientul Mijlociu și în unele părți din Africa.