Știm că timpul tău e prețios, așa că nu te vom deranja cu știri care nu sunt știri.
Abonează-te la notificările B1.ro și vei primi o selecție riguroasă a celor mai importante știri ale zilei.
Nu, multumesc Accept
Acasa Ştiri Eveniment SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 9 | Pierdere și câștig după cea mai gravă pandemie în Europa. Urmările Marii Ciume

SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 9 | Pierdere și câștig după cea mai gravă pandemie în Europa. Urmările Marii Ciume

Un articol de: Ecaterina Lung - 22 Mai 2020, 10:26
SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 9 | Pierdere și câștig după cea mai gravă pandemie în Europa. Urmările Marii Ciume Eveniment

Apărută în spațiul chinez cândva pe la 1330, Ciuma era adusă în Europa de către tătari, care ar fi practicat un soi de război biologic avant-la-lettre cu ocazia asediului cetății Caffa din Peninsula Crimeea. Pe la 1345-1346, hanul tătar Jani Beg își vedea oastea atinsă de teribila molimă,  era silit să ridice asediul orașului, dar, înainte de a pleca, punea să fie zvârlite cadavrele celor morți peste ziduri, în tabăra genoveză. Corăbiile italienilor aduceau boala la Constantinopol în 1347 și de acolo, pe drumurile comerciale ale Mediteranei și ale uscatului, ciuma se răspândea în Nordul Africii, Europa Occidentală și Centrală, Scandinavia, ajungând pe la 1350 înapoi spre Răsărit, în spațiul rusesc. Pe drumurile pelerinajelor religioase, de prin 1348 afecta și Orientul Apropiat musulman. Pierzându-și din virulență pe la 1351-1353, această primă epidemie a fost urmată de nenumărate alte episoade, mai puțin generalizate, dar care au afectat la fiecare câțiva ani unele dintre spațiile Lumii Vechi. În Europa Apuseană, ciuma a fost prezentă până în secolul al XVIII-lea, contenită în cele din urmă prin măsuri de carantină, iar în spațiul românesc până pe la 1814, rămânând în memorie drept Ciuma lui Caragea.

Ne vom referi în cele ce urmează la primul episod, cel al Morții Negre de la mijlocul secolului al XIV-lea, care a reprezentat un moment de cotitură în evoluția continentului european, prin consecințe a căror amploare și importanță continuă să fie și astăzi dezbătute.

 

Când s-a înregistrat cel mai mare număr de decese 

 

În primul rând fac obiectul dezbaterii decesele, care au însumat între 17 și 28 de milioane, reprezentând, procentual, cea mai mare pierdere de vieți omenești pe care a înregistrat-o continentul nostru în istoria cunoscută. Ca număr de decese, gripa spaniolă e în frunte, cu circa 50 de milioane, dar procentul celor care au fost victimele ciumei din secolul al XIV-lea este superior, este posibil să fi ajuns către 50% dintre locuitorii Europei (pornind de la evaluările demografilor care presupun că înainte de 1347 pe continentul nostru ar fi trăit între 50-70 milioane de oameni). Cifrele variază foarte mult, deoarece ne lipsesc instrumentele de măsurare de tip modern (nu există recensăminte din epocă) iar estimările date de martori oculari sunt adesea marcate de psihoza generată de mortalitatea nemaiîntâlnită. De asemenea, chiar și acolo unde există mai multe surse credibile, procentele celor decedați variază imens, între 5-6 la sută și 70-80 la sută. Există spații de unde au dispărut până la 90 la sută dintre locuitori. Au fost afectate masiv mai ales comunitățile cu locuire densă, orașele foarte populate sau mânăstirile, dar și în aceste cazuri au existat mari variații. Dimensiunile prăbușirii demografice pot fi observate mai bine în contextele despre care avem mai multe documente de epocă, precum Anglia. Regatul englez atinsese cca 6 milioane locuitori pe la 1300, după care molima a adus o prăbușire masivă (există documente care ne sugerează că 4 din 5 contaminați mureau). Recuperarea demografică a fost extrem de lentă, inclusiv din pricina revenirii periodice a altor valuri ale epidemiei, astfel încât Anglia a  revenit la cifrele de dinainte de 1348 doar pe la 1750, cinci sute de ani mai târziu.

 

Boala nu i-a lovit în același fel pe toți

 

Documentele de epocă ne mai spun și că boala nu i-a lovit în același fel pe toți. Tot pentru zonele de unde avem mai multe informații, precum Anglia, putem să stabilim unele diferențe în procentul de victime dintre  cei bogați, între care mor cam 25%, în vreme ce boala îi răpește în proporție de  40-50% pe cei săraci.  Bogații au fost, ca aproape întotdeauna în istorie, privilegiați, întrucât aveau parte de  hrană și igienă mai bune, acest din urmă aspect punându-i în contact mai redus cu șobolanii și puricii purtători ai bacilului. Dacă locuiau la oraș, cei bogați aveau, ca personajele din Decameronul lui Boccaccio, posibilitatea de a fugi la țară, unde locuirea mai  rarefiată era mai puțin prielnică unei rate înalte de contagiune. Ca atare, alte inegalități rezultă din mortalitatea mai mare în orașe decât la sat. Zonele mai dezvoltate din punct de vedere economic, mai urbanizate, sunt afectate mai repede și mai profund decât cele mai înapoiate. Se pare că  mureau mai mulți bărbați decât femei și mai mulți tineri decât vârstnici (mai ales un al doilea val, după 1360, a afectat în special copiii și adolescenții). Moartea de ciumă s-a dovedit a nu fi deci întru-totul democratică, în pofida imaginilor din dansul macabru, care o arată lovindu-i pe toți, fără discriminare.

 

Cauzele morții. Ce explicații au găsit oamenii în acea perioadă

 

Cum nu se cunoșteau cauzele bolii, oamenii căutau disperați explicații și remedii, cele mai multe inutile, unele ușor amuzante, altele macabre. Între cele care astăzi ne pot face să zâmbim, dar cam acru, este și ideea că îmbăierea frecventă ar fi favorizat îmbolnăvirea. Această teorie, care trebuie însă coroborată și cu alte fenomene, între care cvasi-dispariția băilor publice, interzise, în fine, de biserica catolică după o luptă de secole, noua concepție despre pudoare, lipsa accesului la apă curentă, explică de ce europenii  intră încet-încet în faza evitării spălatului cu apă și săpun. Teama de apă a persistat până prin secolul al XIX-lea în Europa Occidentală, unde se practica totuși așa numita igienă uscată, constând în schimbarea frecventă a lenjeriei de corp, ștergerea corpului cu cârpe umede și cu parfum.   

Dintre consecințele sinistre ale epidemiei trebuie amintite masacrarea unor categorii etnice ori sociale. Evreii, deja victime ale unor pogromuri încă înainte de declanșarea epidemiei, sunt țapii ispășitori preferați în Germania, Franța ori Spania, ca și în alte locuri, fiind învinuiți de otrăvirea fântânilor întru propagarea molimei și arși pe rug, uciși în bătaie, înecați. Comunități întregi au fost șterse de pe fața pământului, puținii supraviețuitori refugiindu-se către răsărit, proces continuat și în perioada următoare, în vremea altor puseuri de anti-iudaism care se transforma în antisemitism.

De asemenea, au fost masacrați leproșii, învinuiți și ei că din gelozie i-ar fi îmbolnăvit de ciumă pe cei sănătoși. Fără să fie întotdeauna evidentă o legătură directă, psihoza referitoare la vrăjitorie și începutul vânătorii de vrăjitoare se situează în deceniile imediat următoare Marii Ciume. Dacă Satan era cauza ultimă a bolii, evreii, leproșii, vrăjitoarele erau agenții săi care puneau în practică planul lui destructiv, deci aceste categorii au făcut obiectul unei represiuni constante, chiar dacă de intensitate variabilă în timp și în spațiu.

 

Consecințele economice ale Marii Ciume

 

Consecințele economice ale Marii Ciume sunt poate printre cele mai interesante, întrucât tabloul acestora nu este întotdeauna întunecat. Desigur, în momentele de început, pierderile de vieți omenești s-au conjugat cu dezorganizarea economiei, care a condus la crize de alimente și de alte bunuri. Dar în unele zone relativ repede, în altele mai încet, supraviețuitorii au început să identifice oportunitățile și să le întoarcă în favoarea lor. Prima consecință a scăderii demografice a fost redistribuirea resurselor, așadar creșterea potențialului economic pentru supraviețuitori.

Deși s-a constatat și afectarea șeptelului, ceea ce îi face pe unii specialiști să creadă că în paralel cu ciuma s-ar fi manifestat și o epidemie de anthrax, care a ucis și animale și oameni, până la urmă, supraviețuitorii au avut la dispoziție mai multe surse de carne și proteine de origine animală decât înainte de boală. De asemenea, diminuarea numărului de țărani capabili să lucreze pământurile a permis creșterea suprafeței loturilor agricole pentru cei care au scăpat. Adesea este vorba de terenuri agricole de mai bună calitate, mai productive, în timp ce terenurile mai slabe puse în cultură în vremea ”foamei de pământ” din perioadele anterioare au fost abandonate. Lipsa mâinii de lucru îi determină pe nobilii proprietari de domenii să negocieze condiții mai bune cu țăranii și să accepte, chiar dacă după rezistențe și uneori după răscoale populare, eliberarea acestora din șerbie. Libertatea personală devine astfel  o caracteristică a țărănimii din Europa occidentală până cel târziu pe la 1450-1500. Rămași cu mai puțini țărani, mulți stăpâni de domenii preferă, acolo unde se poate, creșterea animalelor, care presupune mână de lucru relativ puțină. În condiții diferite, între care și nevoia de a produce cereale pentru o Europă occidentală mai orientată spre creșterea animalelor și realizarea de mărfuri manufacturate, la Est de Elba nobilii au reușit însă, dimpotrivă, să consolideze legarea de glie a țărănimii majoritar libere până atunci. Să ne reamintim că în spațiul românesc, țărănimea și-a pierdut libertatea personală în secolele XV-XVI în Transilvania și la început de secol XVII în spațiul extra-carpatic (țăranii au fost legați de glie de către Mihai Viteazul, în Muntenia). Mobilitatea socială și spațială a țărănimii, rezultată cel puțin în parte din efectele crizei secolului al XIV-lea,  pare să fi asigurat Europei occidentale avantaje competitive de durată în raport cu restul lumii. Putem spune că multe dintre decalajele existente și în secolul XX între estul și vestul Europei, mai ales în privința statutelor sociale și al tipologiei producției de bunuri, fie și-au avut originea, fie au fost accentuate de consecințele Marii Ciume.

 

Cum au fost afectați meșteșugarii în acea perioadă

 

Meșteșugarii din orașe sunt și ei afectați de pierderile demografice, dar unii reușesc rapid să profite de scăderea ofertei din partea concurenței diminuate și să își consolideze pozițiile. Au existat, mai ales imediat după prima epidemie, fenomene de compensare, care au constat într-o frenezie a consumului, în care intră toți cei care își pot permite, inclusiv țăranii recent îmbogățiți, dar mai ales elitele. Unele domenii, precum cele ale produselor de lux, au putut prospera o vreme.

Dar scăderea demografică reduce până la urmă cererea pentru multe categorii de produse. Încetul cu încetul se instalează o criză economică de durată, care îi face pe deținătorii puterii în breslele tradiționale să limiteze accesul altora la calitatea de patron de atelier. Dacă înainte de ciumă, după terminarea uceniciei, lucrătorul calificat își putea deschide un atelier, cu condiția să aibă fondurile necesare, de prin secolul al XV-lea acest drept nu îl mai au decât fii și ginerii celor care sunt deja patroni. De asemenea, femeile care avuseseră dreptul să lucreze în atelierele meșteșugărești și să aibă statut de patron sunt eliminate și ele de pe o piață a muncii și producției împinsă în contracție.

Fenomenele demografice și economice petrecute începând cu mijlocul secolului al XIV-lea conduc la o creștere a cantității de monedă pe cap de locuitor, care duce la inflație. Aceasta se petrecea și în condițiile creșterii salariilor, pe care o obțin muncitorii salariați rămași mai puțini și deci mai valoroși. Pierd cei care au venituri fixe, precum acei proprietari de pământuri care acceptaseră convertirea obligațiilor țăranilor dependenți într-o sumă de bani.

De altfel, nobilimea europeană occidentală este profund afectată de ciumă, pe de o parte prin pierderile de vieți omenești, care duc la dispariția totală a unor familii, iar pe de alta, prin diminuarea veniturilor și a puterii în condițiile în care țărănimea poate întoarce în favoarea sa efectele molimei. În Franța și Anglia, angajate în Războiul de 100 de ani, nobilimea este secerată de boala care se răspândește mult mai ușor de pe câmpul de luptă și din zonele unde armatele intră în contact. Se adaugă și pierderile în războiul propriu-zis, bineînțeles. Acest declin relativ al nobilimii ar putea, printre altele, explica șansele de creștere a autorității regale în secolele al XV-lea și al XVI-lea, care a condus, în unele zone ale Europei occidentale, la constituirea unor state de tip modern.

 

Alte consecințe ale Marii Ciume

 

S-ar putea vorbi la nesfârșit de alte consecințe ale Marii Ciume, inclusiv în domeniul religios, în care pesimismul și disperarea conduc uneori la dezvoltarea misticismului, combinat sau nu cu o interiorizare a credinței, care duce în unele locuri spre Reformă iar în altele la efervescența Barocului.

Este important să înțelegem că  la mijlocul secolului al XIV-lea lumea europeană a intrat într-o criză profundă, ale cărei efecte negative, mai ales în plan demografic, au avut nevoie uneori de sute de ani pentru a se resorbi. Dar a fost și o criză care a stimulat creșterea, care a oferit unora oportunități. Cei care au supraviețuit bolii și au știut și să se adapteze, au putut câștiga, au trăit mai bine, au ajuns la un statut superior, pe care l-au transmis urmașilor. După Ciumă, Europa s-a schimbat profund. Dar nu neapărat începând de a doua zi.

 

Bibliografie

Byrne, Joseph P., The Black Death, Greenwood Press, Westport and Loondon, 2004

Cantor, Norman F., In the Wake of the Plague. The Black Death and the World It Made, The Free Press, New York, London, Toronto, Sydney, Singapore, 2015 (2001)

Delumeau, Jean, Frica în Occident. O cetate asediată (sec. XIV-XVIII), traducere românească, Ed. Minerva, București, 1986

David Routt, “The Economic Impact of the Black Death,” http://eh.net/encyclopedia/article/Routt.Black. Death

Wheelis M., “Biological Warfare at the 1346 Siege of Caffa”, Emerging Infectious Diseases. 2002;8(9):971-975. doi:10.3201/eid0809.010536.

 

Ecaterina Lung, istoric, profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, specialist în civilizație medievală și istorie culturală

 

CITEȘTE ȘI: "SERIAL: Pandemiile în istorie. Episodul 1 | Lumea după pandemie. Ce ne spune istoria?