Știm că timpul tău e prețios, așa că nu te vom deranja cu știri care nu sunt știri.
Abonează-te la notificările B1.ro și vei primi o selecție riguroasă a celor mai importante știri ale zilei.
Nu, multumesc Accept
Acasa Ştiri Monden Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a căsătorit la 64 de ani. Cine este aleasa (FOTO)

Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a căsătorit la 64 de ani. Cine este aleasa (FOTO)

Un articol de: Andrei Ștefan - 22 Oct 2020, 20:06
Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a căsătorit la 64 de ani. Cine este aleasa (FOTO) Monden

Mircea Cărtărescu (64 de ani) s-a căsătorit religios cu Ioana Nicolaie (46 de ani), de asemenea scriitoare, după o relație de 22 de ani. Evenimentul a avut loc în această vară, la Sângeorz.

 

Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a căsătorit

 

„Azi am vrut să pun o poză cu noi trei, nu avem prea multe, asta e una dintre cele recente. Eram la Sângeorz, în vară, eu şi Mircea ne căsătoream religios după douăzeci şi doi de ani de viaţă împreună", a scris pe Facebook scriitoarea Ioana Nicolaie. Cei doi au împreună un fiu, Gabriel. 

Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent, este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat numeroase volume, începând cu 1980, care i-au fost traduse în peste 20 de limbi.

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri ("Poză retuşată", "Nordul", "Credinţa", "Cenotaf", "Autoimun" - desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului“ 2013), antologia "Lomografii", patru romane ("Cerul din burtă", "O pasăre pe sârmă", "Pelinul negru", "Cartea Reghinei") şi literatură pentru copii ("Aventurile lui Arik", "Arik şi mercenarii" şi "Ferbonia"). De asemenea, a fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award.

 Sora ei tocmai se mutase în casă nouă, când a făcut o descoperire înfiorătoare în pivniță. „Să fugă imediat de acolo!” (FOTO)

Cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu

 

Mircea Cărtărescu a început să scrie versuri în cadrul Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu, iar primele poeme şi le-a publicat în antologia Aer cu diamante şi în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. Tot în 1980 şi-a prezentat teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". 

Încă de la debut, Mircea Cărtărescu s-a bucurat de aprecierea criticilor şi a fost răsplătit cu numeroase premii interne şi internaţionale. Uniunea Scriitorilor din România l-a premiat în 1980, 1990, 1994 şi 2000. În 2006 a obţinut "Meritul cultural" în grad de mare ofițer, acordat de către Președintele României. 

Ajuns la o maturitate artistică impresionantă, Mircea Cărtărescu a fost în ultimii ani pe lista nominalizaţilor la premiul Nobel pentru literatură în compania unor scriitori celebri precum Hilary Mantel, Umberto Eco, Salman Rushdie, Margaret Atwood ori George R.R. Martin.

Cărtărescu a publicat mai multe volume de poezie, între care se remarcă Poeme de amor (1982) sau Totul (1984). Un proiect de o unicitate aparte este Levantul (1990), o epopee eroicomică, dar și un periplu prin istoria literaturii române. 

 

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

 

Toamna cu luna anii '60

Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori...

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

 

Fata cu şosete de diamant

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.
sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

Citeşte mai multe despre:   Mircea Cărtărescu